Pretul casei noastre din baloti de paie-partea a II-a

Sunt fascinata de umbrele salciei lasate pe tencuiala din pamant

Dupa cum spuneam in prima parte a articolului pe care o poti citi aici, investitia casei noastre din baloti nu a constat doar in bani, ci si in timp si in oameni.

OAMENII

Casuta aceasta a fost facuta in proportie de 80% de catre Mark si tatal meu. Mark este minunatul nostru
"apu" (cum ii zic copiii nostri), arhitectul care nu a visat sa isi faca casa cu mana lui, numai ca asa a iesit
pana la urma. A fost foarte mult  ajutat de tata (bunicul iubit de toti nepotii care au suferit ca nu se mai
juca cu ei, ci mergea pe santierul nostru). Un alt om de baza a fost tatal lui Mark. Am regretat ca locuieste
departe, dar cand venea cate o saptamana se vedea bine cum avansa lucrul la casa.

Chiar la inceput am avut un mester cu care am ridicat structura. Fara el ar fi fost cam greu, mai ales sa realizam sarpanta.

Pe langa acestia am avut cateva claci cu voluntari : la acoperis si la pus balotii. Au fost momente frumoase

petrecute impreuna cu oameni care au venit sa ajute, unii nu ne cunosteau, altii prieteni mai vechi si mai noi.

Amintirile zilelor de claci nu vor disparea niciodata din sufletul meu.

Dar pentru cateva lucrari mai speciale am platit cativa mesteri: tencuielile de baza au fost facute de o echipa

de tigani, iar instalatiile sanitare si electrice de instalatori autorizati.

Nu doar cei care au fost pe santier au platit pretul acestei case, toata familia a platit un pret.

Fetita noastra cea mica nu prea si-a vazut tatal in primul ei an si jumatate de viata. Mark n-a avut timp sa
o plimbe cu caruciorul, nici sa se joace cu ea. Doar de cand ne-am mutat in casuta lucurile s-au mai linistit
si "apu" petrece mai mult timp cu ea.

Baiatul nostru cel mare (clasa a III-a) a resimtit lipsa tatalui in weekenduri. Prea multe, prea in fiecare weekend.

Nu se culca pana nu ajungea "apu" acasa, macar 10 minute sa stea cu el si era multumit. Si asta a venit de-o

data cu surioara lui, deci nici mama nu a mai fost 100% doar a lui. Ma mir ca a rezistat totusi bine si a stiut sa

se bucure de putinele momente in care eram toata familia impreuna. In trei ani am avut un concediu la mare si

unul la schi.

Mama mea a trebuit sa indure lipsa lui tata foarte multe weekenduri si lipsa ajutorului in casa, fiindca se intorcea

obosit de pe santier.Si mama lui Mark a avut de indurat cateva zile toride la Cluj la noi in apartament in timp ce

baietii erau pe santier. Aleg acum sa va dezvalui mai mult aspectele neplacute ale constructiei casei noastre din

baloti, poate va ajuta sa va pregatiti sufleteste ca nu e chiar asa de usor sa faci casa numai cu mana ta.

Asta nu inseamna ca nu am avut multe momente de bucurie, de entuziasm, mai ales cand finalizam o faza
mai grea, in ciuda vremii.

Imi amintesc cand acum 2 ani a venit prima ninsoare cu viscol la 1 noiembrie si ne-a viscolit zapada in casa,

(nu aveam geamuri si folia a rupt-o), s-a lipit zapada de pereti, iar in colturile camerelor iti intra piciorul pana
la genunchi in zapada.
Atunci au fost momente faine de lopatat si injurat pentru arhitectul meu :). Cat despre mine... cel mai greu
mi-a fost anul acesta, cand nici nu am mai avut inspiratie sa descriu pe blog cum evolueaza casa.
Aceasta casuta a devenit casuta noastra, dar a fost inceputa ca un experiment ca sa invatam sa l

ucram cu balotii de paie. In al doi-lea an de santier eu am ramas insarcinata si rolul meu de constructor-invatacel

s-a transformat in rol de mamica 24/24. Anul acesta trebuia sa ne mutam in iulie si am reusit in septembrie.

Pentru toti a fost cam stresant dead-line-ul. Dar daca nu il aveam, sigur o mai lungeam un an.

-va urma-